daca te sinucizi,te omor!

a venit toamna.....acopera-mi inima cu ceva!
cand in plans,cand in ras,asa m-am trezit eu toamna asta.am plans de frig,am ras cand a venit soarele;ce simtzaminte poate trai sufletul asta al nostru chinuit de amaraciune,de doruri, de bucurie!!asta cu bucuria...mai subtire....ca nush cum s-a nimerit ca veacul asta sa fie unul tare greu; mie,una,mi-e greu acum din niste motive pe care vi le-am enumerat in postarea anterioara,dar nu ma plang,ca am blog si am cui ii spune:)).mai scriu pe-aci,ma descarc,ma ridic,ca de atatea ori dealtfel si merg pe un vechi principiu de-al meu: femeie,sa nu te plangi niciodata ca sunt altii mai necajiti ca tine;sunt parinti care traiesc drama cea mai drama: a nu avea sa le pui la copii pe masa o mamaliga si te uiti in okisorii lor care scancesc fara zgomot si ti se rupe inima.sunt parinti care traiesc drama vreunei boli grave a vreunui copil si atunci inima ta e tzandari,sunt oameni care ....si atunci ce rost are sa te mai matzai si tu cu vreo plangere?
si uite-asa cazu mariutza mea in starea aia de melancolie blegoasa,ca atunci cand te toropeste un soare de noiembrie,cand iti fosnesc sub talpi frunze galbene,te coplesesc amintiri pe care le-ai fi vrut demult uitate....ti-e dor de casutza din chirpici a copilariei,de iresponsabilitatea cu care ti-ai trait anii adolescentei,de mana calda a mamei pe locul care durea....ce ma durea atunci?pfff,multe ma dureau:odata m-a durut urechea rau de tot,altadata ma durea inimioara ,ca o bagam in draci si nu primeam inapoi cat sa o linisteasca....si EA ,saraca,de multe ori m-a alinat si de multe ori m-a certat,cateodata cu folos ,alteori din dorinta de a nu trai si eu viata ei;parintii vor totdeauna ca,copiii lor sa fie cu o treapta mai domni decat ei.
mi-e dor de omul caruia i-am daruit cei mai frumosi ani ai mei;acu' daca ar veni nu cred ca m-ar mai deranja atat de tare ca sforaie:))l-as pazi cand doarme,sa nu pierd nicio sforaitura,l-as inveli si l-as pupa pe fruntea transpirata de la vise,l-as pupa pe okii albastrii ca safirul,cu care mi-a luat mintile tineretii si l-as ruga sa-mi cante :"mai treci neica si tu dealul",poate isi aminteste de dealul Paduchiosu pe care il trecea ca zmeul,de dorul meu,iar eu il asteptam in poarta,in camasa de noapte,sa-i deschid ,ca batea drumu' Gorjului doar pentru un sarut.
mi-e dor de vremea cand nu aveam grija zilei de maine,de anii cand nu aveam parul alb si eram fericita cu o paine si cu multa iubire.
mi-e dor de veselia mea,de glasul meu de copil,de seninatatea din oki si din suflet;acum vesela nu prea mai sunt,am glasul tablagit de la tigari,okii si sufletul mi-s innegurate de griji ....si stau si ma gandesc ca asa ma percep copiii mei cum am perceput eu o mama imbatranita,garbovita,albita la par si innegurata la fatza intr-un an cand am fost acasa;era aceeasi vreme ca acum,ploua mocaneste,un noroi in curte de mureai si eu strig la poarta inchisa: MAMA!! ea vine ,deschide,se bucura ca ne vede,dar eu nu ma bucur:((parca nu e ea asa innegrita de doliu,griji si ce-o mai fi avut si am ramas multa vreme marcata de viziunea asta: o umbra.
astazi,in locul ei....ma vad pe mine: in doliu,cu parul alb,impovarata de griji,o umbra.