Cand ai sufletul pe jar...

          Fumez. Si cand fumez imi vin idei. Care idei sunt uneori bune,uneori nebune. Si cum stateam eu asa,imi vine ideea sa astern pe blog,de ce am sufletul pe jar...In primul rand pentru ca se implineste o luna de cand e omu' plecat si mi se pare un an. Un an de singuratate. Mai e o luna jumate si vine acasa. O luna jumate de asteptare mi se pare un an jumate. Deci traiesc aievea lui Fat-Frumos,cu mici diferente: ce era frumos in poveste la mine se transforma in urat. Mi-e sila,m-am saturat,nu mai am rabdare...nu ca asta ar fi fost vreodata o virtute de-a mea...nu mai am chef...parca-s o leguma,lucru care-mi displace teribil,deoarece eu sunt facuta sa traiesc la maxim si "lenea" asta din viata mea nu-mi face bine.
         Si cum prajeam eu sufletul asa,cand pe-o parte,cand pe alta,hop,apare diversitatea: cate o stire,gen: "marie,ai bani de dat colo,colo,dincolo",cate un client ratacit care iti deschide usa,cate un cunoscut care-ti face un compliment: "marie,ce-ai slabittttttttt!!!!ce frumoasa si tanara esti!!!ce dracu ai albit asa!!!:))))". Nici nu mai stiu ce sa le zic sa termin discutiile astea de rahat.
         Nu am cuvinte sa exprim cu ce indiferenta astept sarbatorile de Pasti. Cand le vad pe muieri cum se strofoaca sa termine curatenia,sa faca lista de cumparaturi,ce dileme au in ceea ce priveste meniul si ce aduce iepurasul copiilor,m-apuca scarba definitiv si irevocabil. Noroc cu copiii,ei ma mai ridica din moleseala. Ieri mi-a fost rau,am avut o stare de lesin,nu mai vedeam bine si aveam o somnolenta de m-as fi culcat de la 7,cu gainile. Mi-a fost frig.
          Nu mai am nici umor. Cand ma uit in oglinda si vad ca nu mai exprim nimic,sunt ceea ce se cheama un straight face,inchid ochii si incerc sa percep o pata de culoare in viata mea. Vad un ruj rosu pe buze si atat. in rest toate-s negre: hainele,rama ochelarilor,pantofii. In interior,sperantele si visele sunt si ele negre. Culmea e ca nu-mi vine sa plang,n-am tendinte suicidale,nu ma simt coplesita,nici de depresii,nici de suparare,n-am emotii,pur si simplu nu simt. Si nu,nu sunt nesimtita,daca la asta va gandeati:)))).
          Ei,oameni buni,asta ma darama: ca-mi piere jarul. Il vad in fiecare zi cum se stinge usor, cum incerc sa-l reaprind cu diverse motive,dar parca nu mai are aceeasi intensitate,nu-mi mai mangaie nimeni si nimic sufletul,nu-mi mai gadila urechile nicio muzica,nu-mi mai incanta nimic ochii,nicio gluma nu-mi mai deschide gura. Mai zambesc,in interior,cand visez. Ma bate gandul sa ma duc pe la biserica. Sa ma rog. Pe urma imi vine sa ma bat singura,de naroada ce sunt si mi-e rusine: ma duc numa' cand am nevoie,ce naiba, nu gandesc ca Dumnezeu ma vede ca ma duc doar la ananghie,o sa-mi bata obrazul. De fapt,nici nu stiu ce sa-I cer. Ce-I spun: Doamne,da-mi linistea inapoi? Nici nu stiu daca o mai vreau. Nu mai vreau nimic.