Cand te simti prizonier...rupi catusele cu dintii.

            Asa m-am simtit azi,pentru ca Nona n-a vrut sa faca o plimbare in afara sufrageriei nici daca o picai cu ceara. Ii e rusine sa iasa,s-a perindat o gramada de lume azi,prin fata casei,deoarece la ei e un fel de targ de vechituri duminica si era strada plina de tarabe si de curiosi.
             Cateodata o inteleg,ca e batrana,are 90 de ani si poate nu se simte bine in pielea ei cand se uita lumea,dar cateodata ea ma roaga sa iesim si e si fara rabdare, de multe ori nu mai apuc nici sa ma pieptan; azi nu si nu. E,asta e,nu facem mare caz,dar ce sentiment de puscarie ca azi,n-am mai incercat in viata mea. E unul fizic,cum ca nu ai aer si unul sufletesc,cand simti ca esti prizonier in propria minte,in propria viata,in inima simti ca te strang lucruri pe care nu stii sa le explici...Toate te strang,te sufoca si atunci iti vine sa dai cu caciula in pamant,cu cutitul in piatra si cu pumnul in testicule ca nu ai luat viata putin,cate putin,ci te-ai lacomit si-ai trait prea multe si prea la maxim,de frica zilei de maine...daca maine nu mai esti si traiesti o eternitate cu regretul ca n-ai facut cutare lucru,etc.
             Din cauza asta,de multe ori,ma simt la 35 de ani,prea batrana,prea satula si prea nepotrivita pentru vremurile astea,in care totul se intampla rapid,nu te mai opresti sa asculti cum fosnesc frunzele galbene sub talpi,cum ascunde o veverita o nuca in scorbura sau cum iti sopteste toamna ca sunt ultimele zile de soare si trebuie sa te bucuri de ele. A inceput sa-si puna amprenta strainatatea,te simti liber fizic,esti in lumea larga,dar ti se inchide sufletul precum cochilia scoicii. Apropo,dupa o luna jumate m-am vazut cu omul meu,mi-a facut o vizita scurta,dar binevenita, Si mi-am amintit,dupa,ca am facut safteaua  la toate masinile pe care le-a avut: prima data in autocar,dup-aia in microbuz si acu in cabina tirului,am facut locsor de dragoste si amintiri. Si uite-asa trece viata,ne trecem si noi si nu ne alegem cu nimic.
            M-am gandit si la copii,maine Sofia incepe scoala,primul ei an si eu nu sunt langa ea. Nici taica-sau. Poate de-aia sunt asa depresata,ca imi dau seama cum pierd momente importante din viata copiilor mei,fara sa ma gandesc cat de mult o sa regret peste cativa ani. N-am purtat-o de mana in aceasta zi importanta pentru ea si nu am trait emotia primei zi de scoala,nu i-am carat ghiozdanul,nu i-am calcat uniforma si nu am ajutat-o la teme. Ma doare. Si atunci cum sa nu te simti ca un leu in cusca,stii ca nu poti face nimic sa schimbi,trebuie sa te remontezi singur; rabdare si tutun.
             Ma consolez cu faptul ca nu sunt singura in situatia asta,am ajuns aici pentru ca asa ne-a adus soarta,am convenit eu cu mine insumi sa nu ma las cazuta,pusca mea,nu mai stiu ce sa-mi zic sa ma ridic,am nevoie de libertatea de acasa,dar am nevoie si de banii cu care pot sa cumpar aceasta libertate. Iar cantaresc in vesnica balanta a ratiunii ce pot sa fac si ce nu pot: azi rezultatul e zero.